Erupțiile solare

 în Caraibe. Comparat cu navele moderne, nu va mai avea nimic titanic.
Ieșit în larg în 1912, Titanicul își merită numele: era cel mai mare pachebot al vremii, cel mai lung, cel mai larg și cel mai greu. Astăzi însă cele 46.000 de tone ale lui și cei 268 de metri în lungime pălesc pe lîngă transatlanticele moderne, care au greutate de peste 100.000 de tone și lungime de o jumătete de kilometru. Acest proiect este nu doar irealizabil, ci și nedemn de legendă, comform multor oameni.

joi, 8 aprilie 2010

Erupțiile solare

În timpul unei erupții solare o cantitate enormă de energie care se află în cromosfera și în coroana este eliberată dintr-o dată. Materia este proiectată în coroană și deoarece particulele sunt accelerate la viteze foarte mari (150.000 km/h) ele sunt expulzate în spațiul interplanetar, generând rafale ale vântului solar.
În vecinatatea Pamântului viteza particulelor care formează vântul solar este în medie de 350 km/s și crește în urma unei eruptii la 800 km/s. De asemenea, crește și concentrația lor, de la 5-10 particule/cm3 la 100 particule/cm3. Aceste perturbații afectează câmpul magnetic terestru, deformându-l. Particulele încarcate electric, care în mod normal sunt deviate de câmpul magnetic terestru, urmaresc liniile de câmp în regiunea polilor și pătrund în atmosfera încalzind-o, producând raze X și gaze ionizate.
Ca efecte putem menționa aurorele polare, perturbarea telecomunicațiilor, apariția unor supratensiuni pe liniile de transport ale energiei electrice care pot deteriora rețelele de distribuire a electricității; ca urmare a încalzirii produse atmosferei, aceasta se extinde, ceea ce constituie o piedică pentru sateliți, având ca efect scoaterea lor de pe orbită.
Observarea Soarelui a pus în evidență faptul că apariția protuberanțelor și a eruptiilor este strâns legată de prezenta petelor solare, întreaga activitate solară având deci un ciclu de 11 ani. Variațiile activitații solare afectează clima de pe Pamânt. Astfel, perioada 1645-1715, în care nu a fost înregistrata nici o pata solara corespunde cu anii cei mai friguroși ai "micii ere glaciare", o perioada în timpul căreia temperaturile au fost anormal de scăzute în Europa. Începând cu secolul XX Soarele este mai activ ceea ce a produs o creștere usoară a temperaturii medii a Pământului.

marți, 23 martie 2010

Plantele carnivore - adevărate curiozității ale naturii

Plantele carnivore sunt adevărate curiozității ale naturii, ele procurîndu-și suplimentar substanțe nutritive din corpul unor insecte.
Despre plantele insectivore botaniștii au luat cunoștință la mijlocul secolului al XVII-lea, cînd din insula Madagascar a fost adusă în Europa Nepenthes distillatoria. Sunt repertoriate 75 de specii. Ea crește în zonele tropicale ale Asiei, Oceaniei, în Madagascar. Planta este înscrisă în Cartea Roșie. Frunzele răsucite se termină cu o mică urnă membranoasă la capătul căreia se află un capac, care se închide după ce victimele (insecte, reptile mici) nimeresc în pungă. Plantele carnivore sunt capabile să discearnă natura obiectelor cu care vin în contact, ''deosebesc" insectele de pietre sau bucăți de metal, la care rămîn indeferente.
O plantă insectivoră din țara noastră este și roua-cerului (Drosera rotundifolia), ea fiind recunoscută după florile de culoare albă și îndeosebi după frunze, care au pe suprafața lor numeroși peri glandulari cu rol în digerarea proteinelor conținute de insecte. Iarba grasă (Pinguicla) este o altă plantă carnivoră, cu flori albastre-violacee și cu frunze care erau folosite de locuitorii Laponiei și de ciobani în loc de cheag pentru obținerea brînzei. În apele Deltei Dunării și ale lacului Snagov din Romînia este răspîndită Androvada vesiculoasa, plantă cu înfățișarea unei tufe plutitoare și cu frunze ale căror modificări constituie veritabile capcane, fără nici o scăpare pentru animalele acvatice mici.
O curiozitate a plantelor carnivore este și faptul că frunzele acestora produc electicitate ca și țesuturile animalelor.

vineri, 12 februarie 2010

Luvru - veritabil "oraș în oraș"

Inițial, Luvru a fost o fortareață medievală în 1200, după care a devenit rezidența regală sub domnia lui Carol al V-lea, în 1365. Curînd după aceea a fost modernizat după gustul renascentist de catre Francisc I în 1546. De-a lungul secolelor a fost extins, distrus sau transformat sub domniile succesive ale lui Henric al IV-lea, Ludovic al XIII-lea, Ludovic al XIV-lea, Napoleon I si Napoleon III. Arhitectura sa este o îngemanare de stiluri care stau marturie a mai mult de 800 de ani de istorie.
Muzeul propriu-zis a fost inaugurat la sfirșitul secolului al XVII-lea, pe timpul Revoluției Franceze (mai exact, în 1793). Dar ideea fusese concepută patruzeci de ani mai devreme de către Lafont de Saint-Etienne, care atacase caracterul privat al colecțiilor regale, propunînd ca aceste opere de arta sa fie accesibile marelui public în Galeria Principală a muzeului.
Suprafața totală a muzeului acopera 40 de hectare pe un teren situat chiar in inima Parisului. Punct nodal al capitalei Frantei, muzeul delimitează în prezent nordul de sudul orașului. Clădirea este prima dintr-o serie de monumente care se continuă cu Caruselul, Obeliscul din Place Concorde, Arcul de Triumf de pe Champs-Elysees și sfirșește cu Arcul din La Defense.
În zilele noastre, Muzeul găzduiește istoria artei lumii occidentale, începînd cu Evul Mediu, pînă în secolul al XIX-lea, alături de civilizații antice care au precedat și au inspirat cultura vestică.
Muzeul este împartit în șapte secțiuni diferite (trei sectiuni antice: Antichitatea Orientală, Egipteană, Greacă, Etruscă și Romană) și patru secțiuni moderne: sculptura, pictura, obiecte de artă și grafică.
În 1981 Francois Mitterand a lansat proiectul Grand Louvre (cu inițierea creației Piramidei lui Pei, punct central și intrare, totodata, modificindu-se aripa Richelieu din partea nordica a muzeului și subsolul curții Napoleon).
Spațiul util pentru exponate al muzeului a fost dublat de la 31,000 m2 in 1984 la 55,000 m2 în prezent, iar numarul de exponate a sărit de la 20,600 la 34,000!!
50 milioane de vizitatori au patruns în holurile muzeului în ultimii 10 ani și mai mult de 5 milioane în 1999. Acest veritabil "oraș în oraș" are 1800 de angajați care ocupă 40 de posturi diferite.

sâmbătă, 16 ianuarie 2010

Sfântul Gheorghe - între religie şi mitologie

Sfântul Mare Mucenic Gheorghe s-a născut în Cappadocia, într-o familie creştină, şi a trăit în timpul domniei împăratului Diocleţian. Mai multe date nu se cunosc cu certitudine, neexistând niciun document al epocii, care să conţină viaţa lui. Cele ce ştim despre el au fost scrise în Evul Mediu.
Alăturându-se armatei romane şi parcurgând ierarhia militară, Sfântul Gheorghe s-a făcut remarcat prin faptele de arme. În ciuda decretului împotriva creştinilor, emis de Diocleţian în 303, Sfântul Gheorghe a ales să-şi mărturisească public credinţa creştină. Din porunca împăratului, sfântul a fost întemniţat şi supus torturii pentru a-şi renega credinţa. Loviri cu suliţa, lespezile de piatră aşezate pe piept, trasul pe roata, groapa cu var, încălţamintea cu cuie, băutura otravită, bătaia cu vene de bou şi toate celelalte torturi nu au reuşit să-l facă să renunţe la credinţa sa.
Martorii suferinţelor Sfântului Gheorhe, uimiţi de puterea sa de a îndura durerea, au părăsit vechii idoli păgâni, îmbrăţişând creştinismul. O dovadă a sfinţeniei sale o reprezintă o minune săvărşită de Sfântul Gheorghe în timpul întemniţării sale. Atingând corpul unui deţinut mort din celula sa, acesta a înviat, convingând-o astfel chiar pe Împărăteasa Alexandra să îmbrăţişeze credinţa în Iisus Hristos. Respingând oferta împăratului (de a renunţa la creştinism în schimbul unor înalte onoruri), Diocleţian a poruncit decapitarea Sfântului Gheorghe şi a soţiei sale.
În conştiinţa populară românească, Sfântul Gheorghe este unul dintre cei mai prezenţi sfinţi, numerose biserici purtând hramul său. Există numeroase oraşe în România care poartă numele Sfântului Gheorghe şi chiar unul dintre cele trei braţe ale Dunării este denumit astfel. Imaginea Sfântului Gheorghe doborând balaurul este prezentă şi pe stegul Moldovei din medievale trimis de Ştefan cel Mare la Mânăstirea Zograful de la Muntele Athos. Sfântul Gheorghe este de asemenea ocrotitorul Armatei Române (a cărei zi, 23 aprilie, coincide cu sărbătorirea sfântului). De asemenea, este patronul Angliei, al Georgiei şi al Moscovei. În Lituania, Sfântul Gheorghe este venerat ca protector al animalelor, iar în unele regiuni ale Spaniei ziua sfântului se serbează cu mese bogate şi cu daruri.
Legenda potrivit căreia sfântul ar fi ucis un balaur pentru a salva o fecioară este o invenţie târzie, medievală. Adesea, însă, iconografia recentă ni-l prezintă pe sfânt călare, doborând cu suliţa un balaur, poate simbolic. Unii comentatori sunt însă de părere că este vorba doar de o preluare târzie a mitului grec al lui Perseus şi Andromeda.

duminică, 6 decembrie 2009

Aerul condiționat - risc pentru obezitate

Alimentația nesănătoasă, lipsa activității fizice, stresul - iată principalii factori care, în opinia medicilor de pretutindeni, duc la obezitate. Lor li se alătură însă și alții, de-a dreptul surprinzători, cum ar fi de pildă.... aerul condiționat!
Acesta ajută organismul uman să se mențină într-o așa-numită "zonă termoneutră", în care nu este necesar să ne reglăm temperatura corporală. "Cînd corpul uman este expus unor condiții vitrege, de caniculă sau ger, adică se află în afara acestei zone termice, în mod automat crește cantitatea de energie consumată, prin arderea de calorii, deci de grăsime. Din acest punct de vedere, aerul condiționat oferă organismului o stare de relaxare, care mai mult îi dăunează decît îl ajută", explică David Allison, director la Clinical Nutrition Reseaech Center, de pe lîngă Universitatea Alabama.
Instituția citată a efectuat în perioada 2004-2006, un studiu pe cîteva sute de voluntari, pentru a vedea care sunt efectele tehnologiilor moderne asupra stării de sănătate a omului. Concluzia la care s-a ajuns este una îngrijorătoare: aerul condiționat îngrșă mai mult decît stresul.

vineri, 4 decembrie 2009

Evanghelia după Iuda

Biserica recunoaște doar partu Evanghelii, numite canonice: după Ioan, Luca, Marcu, și Matei. În afară de acestea, există circa 60 de Evanghelii "apocrife", infuențate de alte credințe sau de gnosoticism, cum ar fi Evanghelia după Iuda.
Ea este scrisă pe un papirus și are forma unui dialog între Iuda Iscariotul și Isus. Această Evanghelie este citată de primii creștini, iar documentul găsit este datat de către experți din secolul al III-lea, adică este o copie a originaluilui. De mai multe ori pierdută, ascunsă, vîndută, deteriorată, lipsită de unele fragmente, Evanghelia după Iuda, găsită în deșerturile Egiptului, reapare după circa 1700 de ani de peripeții, existența ei fiind revelată publicului abia în 2006.
Scrisă în limba coptă - limba primilor creștini din Egipt - și nu în greacă, această Evanghelie nu-l prezintă pe Iuda ca trădător, ci ca pe favoritul lui Isus, ca pe un "complice" care acceptă să-l sacrifice, luîndu-și astfel rolul de a permite realizarea proiectului divin - răstignirea și învierea Fiului Domnului, chiar dacă știa că va fi blestemat pe veci de creștini. În spiritul acestei idei vine și modesta sumă de 30 de arginți, citată în Biblie, pentru care Iuda l-a vîndut pe Isus; se știe că Iuda era bogat și era trezorierul apostolilor, adică ar fi putut deturna fonduri importante dacă ar fi fost avid de bani.

vineri, 27 noiembrie 2009

Primul cod legislativ

Primul cod legislativ cunoscut în istorie este cel al lui Hammurabi, fondatorul primului Imperiu Babilonian (secolul al XVIII-lea î.Hr). Codul lui Hammurabi, o culegere de cazuri de jurisprudență, a fost gravat pe o stelă de bazalt, descoperită la Susa, pe teritoriul actualului Iran, în 1901-1902, și păstrată în muzeul Luvru din Paris.
După cucerirea Babilonului prin secolul al XII-lea î.Hr., piatra enormă din diorit, cu înălțimea de 2,25 m, a fost dusă la Susa, la o distanță de 300 de kilometri. După ce scrierea cuneiformă a fost discifrată, s-a putut citi întroducerea , în care Hammurabi se adresează mai multor zei, și 290 de paragrafe ale codului, de drept public și privat, datînd de pe vremea biblicului Avraam.
S-a aflat că justiția era foarte severă și pentru orice mică încălcare oamenii erau aspru pedepsiți: li se tăiau nasul, degetele, urechile, iar femeile care nu-și făceau datoria erau înecate.

duminică, 15 noiembrie 2009

Alexandru cel Mare

Viața și moartea lui Alexandru cel Mare s-au transformat în legendă. Marele conducător de oști era considerat fiul mistic al zeului Zeus-Amon, origine susținută cu fervoare de însăși mama lui, Olimpia, care la educat pe Alexandru în spiritul divinității sale.
Băiatul s-a născut într-o zi furtunoasă de octombrie, cu fulgere și tunete, care erau simbolul lui Zeus-Amon. Se spune că în timpul facerilor pe acoperișul apartamentelui reginei au șezut doi vulturi, agățați împreună, semn care a fost înterpretat ca domnia copilului nou-născut asupra a două imperii. Acest fapt s-a adeverit după cucerirea Imreriului Grec și a celui Persan, vis nutrit de Alexandru din copilărie și considerat o misiune providențială.
La vîrsta de 18 ani, tînărul prinț avea în urmă patru războaie în care jucase un rol important alături de tatăl său, regele Filip, o perioadă de guvernare a Macedoniei ca regent, și reușește să cîștige admirația tuturor bărbaților macedonieni. Asasinarea regelui Filip pare să fi fost incitată și încurajată de soția repudiată, Olimpia, și de Alexandru. Astfel, în anul 336 î.Hr., la nici 20 de ani, prințul a devenit rege al Macedoniei.
Alexanru Macedon avea o fire complexă: atlet și pasionat de poezie, ascet macedonian și prinț oriental, bețiv și melancolic, netulburat și impulsiv, crud și sensibil, strateg lucid și aventurier nechibzuit. A ars Teba, fiindcă s-a înfuriat, l-a executat pe iubitul și bătrînul general Parmenion, deoarele l-a bănuit de trădare, l-a înjunghiat, într-un acces de furie, pe fratele doicii sale, a trecut prin foc și sabie ținuturi intinse, nimicindu-i cu cruzime pe localnici, inclusiv pe femei și copii; în același timp, s-a purtat deosebit de respectuos cu soția și copii împăratului persan Darius, făcuți prizonieri, l-a transformat pe unul dintre dușmanii săi, cu care a luptat, pe Poros, în prietenul său, a refuzat să bea apă cînd armata sa murea de sete.

miercuri, 4 noiembrie 2009

Cea mai otrăvitoară plantă

Cea mai otrăvitoară plantă este ricinul (Ricinus communis). Ricinul este o plantă subtropicală şi tropicală care în India şi in Africa se prezintă sub forma unui arbore înalt până la 15 m. În Romînia este cultivată mai ales în părţile de sud ale ţării, ca plantă oleaginoasă şi pe alocuri ca ornamentală.
Toxina se găseşte în seminţele plantei. Un gram de ricină este de 6.000 de ori mai toxic decît unul de cianură şi de 12.000 de ori mai otrăvitor decît un gram de venin de şarpe cu clopoţei. 70 de miligrame de ricină sunt suficiente pentru a omorî o persoană de 72 kg.
Uleiul de recin este folosit în industria farmaceutică, în cea a cauciucului sintetic, dar şi ca lubrifiant la motoarele de avion.